Nicolas Philibert

Nicolas Philibert, cunoscutul regizor de film documentar, a debutat în lumea lungmetrajelor documentare în 1978 cu filmul intitulat La Voix de son maître, în care aproximativ doisprezece lideri ai unor grupuri industriale de top (L’Oréal, IBM, Thomson, Elf…) discută despre putere, ierarhie, control…conturând treptat imaginea unui viitor dominat de sectorul financiar.

Între 1985 și 1987, el a realizat diverse filme de aventură pentru televiziune, iar apoi a început să regizeze lungmetraje documentare care au fost lansate în cinematografe: La Ville Louvre (1990), Le Pays des sourds (1992), Un animal, des animaux (1995), La Moindre des choses (1996), Qui sait ? (1999), Retour en Normandie (2006) ou Nénette (2009), ultimul despre o femelă de urangutan în vârstă de 40 de ani, ținută în captivitate timp de 37 de ani într-o grădină zoologică din Paris.

În 2002, filmul său Être et avoir care prezintă viața cotidiană într-o școală cu o singură clasă dintr-un sat de munte, a fost proiectat în cadrul selecției oficiale a Festivalului de la Cannes, bucurându-se de un succes imens în Franța și ]n alte 40 de țări. 

La Maison de la Radio (2013) este o călătorie în inima postului Radio France pentru a descoperi ceea ce de obicei ne scapă din vedere: misterele și aripile unei forme de comunicare a cărei esență, sunetul, rămâne invizibilă. 

Prin De chaque instant (2018), filmat într-un Institut de Formare în Asistență Medicală, Nicolas Philibert aduce un omagiu profesiei de asistent medical. Iar în noul său film, Sur l’Adamant (2022), ne introduce în lumea psihiatriei prin realizarea filmărilor într-un azil parizian atipic, instalat pe Sena, într-o structură plutitoare.

Începând cu 2002, au fost organizate mai mult de 130 de retrospective ale filmelor sale.

Maïwenn

Născută în 1976 într-o suburbie pariziană, Maïwenn Le Besco, pe numele ei de scenă Maïwenn, a început să joace de la o vârstă foarte fragedă, primul ei rol mare fiind la 6 ani, în L’été meurtrier / One Deadly Summer (1983), al lui Jean Becker, cu Isabelle Adjani. Zece ani mai târziu a avut un rol în Léon (1994), alături de Natalie Portman. Pentru publicul larg rolul care a consacrat-o a fost apariția de neuitat Diva Plavalaguna în hitul internațional al lui Besson, The Fifth Element (1997). Au urmat roluri în filme de public ca High Tension / Haute Tension (2003), dar și în Les Parisiens (2004) și Le Courage d’aimer (2005)  ale lui Claude Lelouch. 

În 2001, Maïwenn a creat și jucat într-un one-woman show foarte personal, Le Pois Chiche/The Chickpea. Acesta i-a inspirat filmul de debut ca regizoare, Pardonnez-moi /Forgive Me (2006), în care joacă și rolul principal. I-a urmat Le bal des actrices / All About Actresses în 2009, un fals documentar în care Maïwenn se joacă pe sine ca regizoare, dând un casting la care participă Charlotte Rampling, Julie Depardieu, Karin Viard și multe alte nume cunoscute ale cinematografiei franceze. Filmul Polisse din 2011 i-a adus Premiul Juriului la Cannes și un succes imens la box-office. În 2015, filmul Mon roi/My King, la care a lucrat timp de 10 ani, a fost în competiție la Cannes. Următorul ei film, ADN / DNA (2020), în care Fanny Ardant este mama personajului interpretat de Maïwenn, trebuia să aibă premiera la Cannes în 2020, ceea ce nu s-a mai întâmplat din cauza restricțiilor legate de pandemia Covid 19. Jeanne du Barry a deschis Festivalul de Film de la Cannes în 2023, marcând reîntoarcerea actorului Johnny Depp pe Croazetă, cu Maïwenn în rolul principal.


Sinopsis Jeanne du Barry 

Jeanne Vaubernier, fiica unei croitorese, hotărâtă să urce pe scara socială, își folosește farmecul pentru a scăpa de sărăcie, în Franța ultimilor ani dinaintea Revoluției Franceze. Iubitul ei, contele de Barry, îmbogățit datorită intrigilor amoroase ale lui Jeanne, dorește să o prezinte regelui și orchestrează o întâlnire cu ajutorul influentului duce de Richelieu. Planul funcționează, regele se îndrăgostește, iar Jeanne devine favorita oficială. Doar că nimeni de la curte nu dorește ca o fată de pe stradă să aibă influență la Versailles.

Lubna Playoust

Lubna Playoust este o regizoare și actriță franceză. Lungmetrajul său de debut, Room 999, a avut premiera în selecția oficială la Cannes Classics 2023. În plus, ea interpretează un rol în distribuția filmului The Nature of Love (Simple comme Sylvain) al regizoarei canadiene Monia Chokri, care a avut și el premiera în 2023 la Cannes, în secțiunea Un Certain Regard.

În 2022, scurtmetrajul său Le Cormoran a fost prezentat la Festivalul de Film de la Telluride, iar în 2021 a primit laude la festivalurile de la San Sebastian și Clermont-Ferrand. În prezent, Lubna Playoust se pregătește pentru realizarea următorului său lungmetraj, programat să fie filmat la Paris în iarna anului 2023.

Înainte de a se dedica cinematografiei, Lubna Playoust a acumulat experiență lucrând cu grupuri de artiști și în industria modei din Paris. Și-a dezvoltat abilitățile în cinematografie prin participarea la ateliere desfășurate cu personalități remarcabile precum Abbas Kiarostami, la Școala de Film din Cuba, și Lucrecia Martel, la Barcelona. Sub îndrumarea lor, a regizat scurtmetrajele Zulia și Où vont les Canards en hiver?

De asemenea, Lubna Playoust este fondatoarea și curatorul platformei mk2 Curiosity, care prezintă săptămânal comori cinematografice rare din întreaga lume.

Catherine Corsini

Catherine Corsini a devenit cunoscută publicului larg datorită filmului său La Nouvelle Ève din 1999, care a fost prezentat la Festivalul de Film de la Berlin. La Répétition a fost selectat în Competiția Oficială la Cannes în 2001. Al șaptelea ei film, Partir, a avut un succes remarcabil în cinematografele din Franța și din întreaga lume, fiind de asemenea prezentat la Festivalul de Film de la Toronto. Ea s-a întors la Cannes în 2013 cu Trois Mondes, prezentat în secțiunea Un Certain Regard, iar apoi la Toronto. La Belle Saison, care a câștigat Premiul Variety Piazza Grande la Locarno, a fost nominalizat la două categorii în cadrul premiilor César din 2016. Cu Un Amour Impossible, adaptat după romanul omonim al lui Christine Angot, Catherine Corsini a primit Premiul SACD, precum și premiile Henri Langlois și Alice Guy. Filmul a fost nominalizat la patru categorii în cadrul premiilor César din 2019. Doi ani mai târziu, La Fracture a primit șase nominalizări la premiile César. Catherine Corsini revine în competiție la Festivalului de Film de la Cannes din 2023 cu Le Retour.

Mario Martone

Mario Martone și-a început activitatea în lumea teatrului de la o vârstă fragedă. În anii 1980, alături de trupa sa de teatru Falso Movimento (Mișcare Falsă), a creat spectacole de avangardă inspirate din cinematografie, care s-au jucat în turnee la nivel mondial. Primul său lungmetraj, Morte di un matematico napoletano (Moartea unui matematician napolitan), a fost invitat să participe la competiția Festivalului de Film de la Veneția în 1992, unde a câștigat Premiul Mare al Juriului. Trei ani mai târziu, a concurat la Cannes cu L’amore molesto (Dragoste nesuferită), bazat pe primul roman al Elenei Ferrante. În 1998, a revenit la Cannes cu Teatro di Guerra (Repetiție pentru război), iar în 2004 cu L’odore del sangue (Mirosul sângelui), cu Fanny Ardant în rol principal.

Martone a avut nevoie de șase ani pentru a realiza unul dintre proiectele sale cele mai ambițioase, un lungmetraj despre conspirația italiană din secolul al XIX-lea, Noi credevamo (Credeam), prezentat în 2010 cu un mare succes public. Acesta a fost urmat de un succes și mai răsunător, Il giovane favoloso (Leopardi), despre poetul Giacomo Leopardi jucat de Elio Germano, care a adus mai mult de un milion de spectatori în cinematografele din Italia, fiind de asemenea foarte apreciat în Franța și în alte țări. Filmul despre o comunitate utopică din începutul secolului al XX-lea, Capri-Revolution, datează din 2018. Ulterior, a realizat două filme conectate cu lumea teatrului napolitan, Il sindaco del rione Sanità (Primarul cartierului Sanità) de Eduardo De Filippo (2019) și Qui rido io (Regele râsului) cu Toni Servillo în rolul principal. Qui rido io (Regele râsului) concurează la Veneția în 2021, iar câteva luni mai târziu, Martone este în competiție la Cannes cu Nostalgia. De-a lungul anilor, Martone, care alternează constant între teatru și film, a realizat mai multe scurtmetraje, documentare și filme în alte formate. Cel mai recent documentar al său, despre regizorul și actorul Massimo Troisi, Laggiù qualcuno mi ama (Cineva de acolo mă iubește), a fost prezentat în ultima ediție a Berlinale.