Home / Corespondența Cannes 2016 / Patru poveștiri morale

Patru poveștiri morale

La începutul primului act al lui Bacalaureat, Romeo (Adrian Titieni) are o situație de invidiat: e doctor într-un oraș de provincie, cu toate avantajele care derivă din asta, are o soție înțelegătoare în privința relației lui cu o amantă mai tânără, care nu pare să-i dea bătăi de cap prea mari nici ea, iar fiica lui a fost admisă cu bursă la două facultăți din străinătate, ceea ce reprezintă pentru el un motiv de îndreptățită mândrie.

bacalaureat

O piatră care îi sparge geamul din sufragerie e însă doar primul dintr-o serie întreagă de factori perturbatori care amenință serios stabilitatea acestei situații inițiale. Din acel moment, viața foarte ordonată a lui Romeo este dată peste cap, iar ceea ce eroul lui Mungiu nu-și dă seama e că toate compromisurile pe care urmează să le facă sunt inutile, deoarece puterea lui de a influența cursul evenimentelor e limitată.

Aceasta nu se întâmplă doar pentru că nu are cum să îl prindă pe agresorul fiicei sale, fiindcă nu există martori, iar el nu are stofă de detectiv, sau pentru că nu are cum să-și salveze căsătoria, deoarece aceasta era deja compromisă, sau pentru că nu îi mai poate dicta fiicei sale ce să facă, deoarece aceasta știe de relația dintre el și Sandra (Mălina Manovici), influența pe care o exercită Marius (Rareș Andrici), prietenul ei, e mai puternică și în tot cazul e pe cale să plece în Anglia, deci e conștientă că, în curând, tatăl ei nu va mai avea niciun cuvânt de spus.

Ci și pentru că pe Romeo, oricât de bine intenționat ar fi el, nu prea îl interesează foarte tare ce cred sau ce vor ceilalți (soția, fiica sau amanta lui, pe care nici măcar nu o întreabă ce intenționează să facă în privința unei posibile sarcini sau cum se simte, atunci când e posibil ca ea să fi trecut cu doar câteva minute sau ore în urmă printr-un avort). Ești OK?, întrebarea pe care Romeo o tot repetă, e doar de formă, aceasta e adevărata culpă morală a eroului, dincolo de cea evidentă(anume că, deși scopul lui e ca Eliza să crească departe de cunoscuta rețea toxică de datorii care trebuie achitate și de prieteșuguri care obligă, modul prin care încearcă să atingă acest scop e prin punerea în mișcare tocmai a acestei rețele).

Adevăratul păcat al lui Romeo, și nu doar al lui, e o formă aparte de nepăsare care derivă din preocuparea aproape exclusivă pentru sine: pentru propriile planuri, de a căror reconfigurare e incapabil. În măsura în care laxitatea morală e sport național, același lucru se poate spune și despre lipsa monstruoasă de empatie care face parte într-atât de mult din firescul vieții noastre, încât aproape că nici n-am observat-o.

Nu e foarte clar de ce, dar în The Last Face, Sean Penn preia un steag (crimele umanitare ale războiului din Liberia) și fuge cu el cum știe mai bine: cu mișcări de cameră permanente, inutile, școlărești, într-un cuvânt, idioate, cu muzica bubuitoare a lui Hans Zimmer, cu un pregeneric în care s-a rătăcit parcă logline-ul filmului, din care aflăm că o să vedem o poveste despre război filtrată prin sita unei mari iubiri, cu corpuri sfârtecate, în număr mare și cel mai adesea de femei sau copii, cu un cuplu de doctori care, când ți-e lumea mai dragă, de pildă în timpul unei operații, se opresc și încep să vorbească despre moralitate sau dragoste, cu copii care plâng pe acorduri de vioară. E greu de zis dacă Penn confiscă subiectul sau dacă într-adevăr crede în această cauză, dar atâta poate. În tot cazul, e o nerușinare.

Dacă a reușit să facă din Pericle (Ricardo Scamarcio), protagonistul lui Pericle il nero, un personaj simpatic, asta în condițiile în care jobul acestui narcoman abrutizat e să îi pedepsească pe cei care îl supără pe Don Luigi, angajatorul lui, pocnindu-i cu un săculeț plin cu nisip în cap și violându-i anal, atunci regizorul italian Stefano Mordini poate face orice, chiar și un musical cu surdomuți.

Debutul lui Mal de pierres ne pune pe o pistă falsă: suntem lăsați să credem că motivul pentru care Gabrielle (Marion Cotillard) umblă dintr-o scenă într-alta ca lovită cu leuca în cap e isteria și că aceasta ar urma să se vindece după căsătoria ei cu José (Alex Brendemühl). Mâhnirea chic nu o părăsește, însă, pe Marion, nici după ce se așază la casa ei, nici după ce scapă de pietrele la rinichi. Disperarea ei nu își găsește o explicație în filmul lui Nicole Garcia, o mistery-melodramă care are la fel de multe șanse să înduioșeze ca tablourile electrice sau butoanele de la lift.

 

Cătălin Olaru este câştigătorul concursului Fii critic la Cannes!, organizat în cadrul festivalului Les films de Cannes à Bucarest. Deplasare realizată cu sprijinul Apa Nova Bucureşti.