Home / Corespondența Cannes 2016 / Bomboane și colive

Bomboane și colive

Cătălin Olaru, 12 mai 2016

Bobby se îndrăgostește de Vonnie. Dar Vonnie îl iubește pe Phil. Phil, din păcate, e căsătorit, și trebuie să se hotărască: divorțează sau nu? Ce va alege el? Nici nu prea mai contează.cafe-society

Allen pare să-și construiască cel mai recent film pornind de la credința naivă că, tratând un illo tempore prezumat mai nobil, mai bun sau în orice caz cu mai mult panaș, Epoca de Aur a Hollywoodului, și filmul lui, prin extensie, capătă noblețe. Și că asta e de ajuns. Așa că Allen aruncă, la intervale regulate, cu nume sonore: Judy Garland, Rudolph Valentino, Hedy Lamarr, William Wyler, Busby Berkeley ș.a.m.d.

E de așteptat ca o bună parte din publicul mai tânăr al filmului să nu aibă habar de numele astea. Pentru ei, Allen adaugă același voice over pleonastic, introduce o droaie de personaje secundare care se vor haioase, toarnă, peste aproape fiecare scenă, obișnuitul jazz (același) și își filmează personajele în ipostaze convențional-romantice, de vedere (sau de postare pe Facebook cu poză + citat). Bobby și Vonnie pe o plajă la ocean. Bobby și Veronica așezați la măsuță, în grădină. Bobby și Vonnie la o plimbare nocturnă care se prelungește până dimineața prin Central Park (nu orice parte din Central Park, evident, ci una cu un pod peste lac și cu vedere la skyline-ul din Manhattan). Colac peste pupăză, Bobby are la el o sticlă de vin și pahare. E genul de definiție a romantismului pe care o găsești pe te miri ce blog, într-un articol cu titlul Top 10 de lucruri pe care trebuie să le faci până la 30 de ani: să îți săruți iubita pe o plajă pustie, să te plimbi dimineața în parc și să prindeți răsăritul împreună, ce poate fi mai frumos?

Or, în Epoca de Aur a lui Woody Allen, frumosul acesta prefabricat era ultima lui preocupare.

În sfârșit, dacă filmul lui e interesant, asta se întâmplă mai ales cât timp Allen ține pentru sine informații esențiale, anume faptul că Phil (Steve Carell) are o aventură cu Vonnie (Kristen Stewart), iar apoi, după ce ne dezvăluie secretul lor, cât timp acest secret al lor e neștiut de Bobby (Jesse Eisenberg); adică vreo câteva minute mari și late. Ceea ce nu înseamnă că nu e agreabil Café Society. E dulce și plin de culoare, ca o bomboană pe băț cu foarte, foarte mult zahăr.

Nu cred în afirmaţia lui Cristi Puiu potrivit căreia Sieranevada e filmat în unghi subiectiv, din perspectiva sufletului căruia îi e dedicat parastasul din film (care pluteşte deasupra celor vii, în aşteptarea judecăţii divine). Mai degrabă spaţiul în care camera lui Barbu Bălăşoiu trebuie să se mişte e atât de strâmt, iar drumurile dus-întors dintr-o cameră în alta ale personajelor atât de multe încât, încât acest du-te vino a fost singura alternativă la un număr inacceptabil de mare de tăieturi de montaj. Ce devine clar destul de devreme e că filmul e construit pe baza unui sistem complex de opoziţii ireconciliabile şi de repetiţii, simbolice (teme care revin în dialoguri) sau pur motrice (intrări şi ieşiri din cele patru camere ale unui apartament de bloc, care ne ajută să configurăm spaţiul de desfăşurare al acţiunii, respectiv să reconfigurăm permanent dispunerea obiectelor şi a corpurilor în fiecare cameră în parte).

sieranevada

Prima şi cea mai evidentă opoziţie e cea a claselor sociale. Lary (Mimi Brănescu) conduce un BMW, Laura (Cătălina Moga), soţia lui, vorbeşte de Grecia ca fiind o opţiune de vacanţă de neluat în calcul şi propune drept alternativă Thailanda, în timp ce reţetele în legătură cu care se ceartă sunt vietnameze, în viu contrast cu mâncarea tradiţională de la parastasul care ocupă peste două ore din film. Faptul că Lary îi cumpără fetiţei sale un costum de serbare nepotrivit e cu atât mai grav cu cât acelaşi costum urmează să îl poarte o colegă de grupă a acesteia din urmă, o ţărancă proastă, în cuvintele Laurei, ai cărei părinţi sunt plecaţi aiurea la cules de căpşuni în Spania. În apartamentul în care se petrece cea mai mare parte din film, stau la aceeaşi masă o fostă activistă comunistă, doi doctori, un profesor şi un cadru militar proaspăt întors dintr-un teatru de operaţiuni. Între ei, disputele, inclusiv ideologice, nu întârzie să apară. Credicioşi şi atei, comunişti şi anticomunişti, conspiraţionişti şi adepţi ai teoriei oficiale privind o seamă de dezastre recente (11 septembrie, Fukushima, Charlie Hebdo), aceştia se ceartă din nou şi din nou. Însă marile conflicte se dovedesc a fi nu cele impersonale sau ideatice, ci sunt rezultatul propriilor lor minciuni şi al unui ghem de amantlâcuri care se desface încet-încet.

Preocuparea principală a mesenilor pare a fi ocultarea adevărului. Nimeni nu trebuie să ridice tonul (chestie care are tendinţa să se întâmple când îi spui ceea ce crezi cuiva care nu e de acord cu tine), pentru a nu trezi un bebeluş, interdicţie încălcată atât de des, încât copilul, într-un târziu, chiar se trezeşte. Prietena croată lui Cami (Ilona Brezoianu) trebuie ascunsă într-un dormitor de ochii familiei, adică mai ales de mama lui Cami şi de sora acesteia, deoarece e fie beată, fie drogată (ceea ce subminează solemnitatea ocaziei şi totodată ridică un semn de întrebare asupra lui Cami însăşi). În sfârşit, toate certurile (şi nu sunt puţine) trebuie ascunse de preot şi toate infidelităţile de soţii, chiar şi la mulţi ani după ce acestea au avut loc.

La aproape fiecare ceartă, există o poziţie pro, o poziţie contra şi un terţ care se declară imparţial, dar sfârşeşte prin a se ralia unei tabere, din convingere sau de dragul discuţiei. Însă adevărul rămâne de fiecare dată în aer. Nu se stabileşte dacă Toni (Sorin Medeleni) chiar şi-a înşelat soţia. Nu se stabileşte dacă mama lui Lary chiar ştie că soţul ei i-a fost infidel. Chiar şi părintele (Valer Dellakeza) se îndoieşte de adevărul credinţei sale.

Sieranevada musteşte de jumătăţi de măsură sau de relativizări (şi tocmai acestea potenţează momentul de sinceritate al protagonistului din final). Lary încurcă o vestimentaţie cu alta, îşi bagatelizează greşeala (Albă ca Zăpada, Cenuşăreasa, Frumoasa din Pădurea Adormită, tot un drac) şi manipulează adevărul (că fetiţa lui i-a cerut un anumit costum, nu altul), deturnând discuţia asupra sursei (Fraţii Grimm sau Disney) pentru a avea în cele din urmă dreptate. Credibilitatea sursei e invocată şi când se vorbeşte despre atentatele de la 11 septembrie (şi pentru că sursa fiecăruia e cea corectă, consensul e imposibil de obţinut). Mistificarea cea mai mare e tocmai cea care amână la nesfârşit momentul mesei, anume costumul pe care trebuie să îl poarte un nepot pentru a juca rolul decedatului, ritual de trecere în care nimeni nu pare să creadă, deşi mama lui Lary insistă să-l respecte.

Tocmai de aceea, la prima vedere, felia lui Puiu pare să fie de orice, numai de viaţă nu (deşi cred că există puţini români care să nu recunoască pasaje întregi din dialogurile lui Siera din propriile lor mese cu familia, nunţi, botezuri sau parastasuri). Ce e cert e că, deloc întâmplător pentru un cineast cum e Cristi Puiu, Sieranevada reprezintă o investigare metodică a realităţii şi a noţiunii de adevăr, una în care, în ciuda ocaziei funeste, palpită tocmai viaţa, cu comicul, cu urâtul şi cu nimicul ei cu tot.