Ambuscade

julieta

După o incursiune perdantă pe teren necunoscut (comedia Los amantes pasajeros din 2013), în cel mai recent film al său, Almodovar se întoarce la genul care l-a consacrat. Doar că, judecând după cum arată mult-așteptatul Julieta, regizorul spaniol pare să se fi preocupat aproape exclusiv de ceva necesar, dar nu suficient, anume cum să introducă un obiect roșu, oricare, în cât mai multe din scenele filmului. Avem, așadar, un ceainic, o față de masă, o pereche de cercei, un perete, scaunele unui tren, zgarda unui câine, glazura unui tort, o scrumieră, un buchet de flori ș.a.m.d., toate, evident, roșii. În orice caz, Almodovar s-a concentrat mult mai mult pe semnătură decât pe text, nereușind, în consecință, să livreze o melodramă care își face treaba, adică te face să plângi cu muci.

Dacă frații Dardenne și-ar fi gândit acest La fille inconnue ca pe procedentul lor film, Deux jours, une nuit, eroina interpretată de Adèle Haenel, care joacă o doctoriță măcinată de remușcări, s-ar trezi în fiecare noapte cu cineva care sună la ușa cabinetului ei, decizia ei ar fi de fiecare dată să nu răspundă, persoanele care sună la ușă de pomană ar fi ucise în moduri din ce în ce mai abominabile, iar ea n-ar avea ce să facă altceva și s-ar sinucide.

La capătul unui stagiu în Afganistan, un pluton de soldați francezi face o scurtă oprire într-un resort din Cipru, înainte de întoarcerea în patrie. Escala e necesară pentru ca armata să se asigure că soldații pot deveni din nou cetățeni funcționali, de aceea include ședințe de psihoterapie și programe de recreere, și unele, și celelalte, la ordin. Astfel, personajele lui Voir du pays sunt de două ori scoase din ale lor și catapultate în teritorii prin excelență străine, în primul rând pentru că sunt înlocuite condițiile de viață spartane ale unității militare cu luxul unui hotel de cinci stele, unde ei se presupune că ar trebui să se mai și distreze, operațiune mai complicată decât pare la prima vedere, în al doilea rând pentru că trebuie să vorbească despre amintirile și despre sentimentele lor, ceea ce pentru ei reprezintă de asemenea o premieră. Dansul continuu dintre agresivitatea și vulnerabilitatea lor, care merg mână în mână, e miza acestui film, unul în care rarele momente mai puțin tensionate se află fără întrerupere sub amenințarea unui atac-fulger din interior.

Dacă Assayas reușește ceva în Personal Shopper, acel ceva e faptul că semnează un film în care ședințele de spiritism, fantomele și ectoplasma sunt o realitate de necontestat, la fel ca forța gravitației sau mișcarea de rotație a Pământului, iar acest film al lui nu ne apare ca fiind nici entertainment-și-atât, nici ridicol. Aceasta se datorează flerului pe care îl dovedește regizorul francez când integrează aceste elemente care ar putea transforma filmul într-o comedie involuntară în obișnuita lui combinație de gesturi mici și dialoguri aparent oarecare, astfel încât ele par la fel de firești. Aparițiile pe care le percepe Maureen (Kristen Stewart) devin, astfel, elemente constructive ale aceluiași univers în care eroina face cumpărături, merge cu scuterul, călătorește cu trenul sau flirtează, pe scurt, trăiește.

Într-un fel, castelul cu tobogan din After the Storm e reprezentativ pentru cinematograful practicat de cineastul japonez Hirozaku Koreeda. În universul lui, nimic rău nu se poate întâmpla (și dacă totuși se întâmplă ceva rău, urmările sunt minime, iar traumele nu există). În mijlocul unui taifun, membrii unei familii dezbinate își găsesc în acest tobogan un sanctuar, fie el și temporar. Cu fiecare nou film, deși știu că e o iluzie atent construită, fanii lui Koreeda caută (și găsesc) exact aceeași senzație.

 

Cătălin Olaru este câştigătorul concursului Fii critic la Cannes!, organizat în cadrul festivalului Les films de Cannes à Bucarest. Deplasare realizată cu sprijinul Apa Nova Bucureşti.