Acum.

Primele cadre din Aquarius, al doilea film al regizorului brazilian Kleber Mendonça Filho, sunt revelatoare pentru intențiile acestuia, aspect pe care cineastul însuși îl lasă să se întrevadă, în încheierea unui interviu inclus în caietul de presă al filmului. Între aceste prime cadre, o serie de fotografii de epocă: mai întâi câțiva oameni pe o plajă, apoi un alt cadru cu o plajă, posibil aceeași. Progresia continuă, până când plaja devine doar o mică parte din ceea ce obiectivul aparatului foto încadrează, pentru ca la final, să vedem aproape un oraș întreg – nu doar un cartier, o comunitate.

aquarius

În segmentul introductiv, care se petrece în anul 1980 și în care se sărbătorește ziua de naștere a mătușii Lucia, trecutul e pretutindeni: în boala Clarei (Sonia Braga), despre care vorbește, vizibil marcat, soțul ei; în felul în care și-o amintesc nepoții pe mătușa Lucia în discursurile lor; în felul în care își amintește mătușa Lucia tinerețea ei și, în strânsă legătură cu asta, într-un scrin din sufragerie care revine în câteva flashbackuri scurte; în sfârșit, în felul în care alege mătușa Lucia să le vorbească invitaților despre tinerețea ei. În prezentul Clarei, trecutul e cancerul care încă o bântuie, soțul care nu mai e, casa de care nu vrea să se despartă, ba chiar și o serie de referințe culturale, cum ar fi posterul cu Barry Lyndon sau albumul Double Fantasy al lui John Lennon, despre care îi vorbește unei jurnaliste.

Cu toate acestea, la fel ca în cazul precedentului său film, Neighboring Sounds, trecutul postcolonialist al Braziliei, care se îngemănează cu sau determină parcursul personal al protagonistei, e o prezență palpabilă. Altfel spus, nu e un trecut pe care Clara sau oricine îl poate idealiza. Locuința Clarei e acum trofeul pe care și-l dorește un magnat imobiliar, nu pentru a-l renova și a-l vinde mai departe, ci cu unicul scop de a dărâma întreg blocul și a construi un ansamblu nou. Acesta o hărțuiește manifest, prin șicane la vedere (o orgie zgomotoasă, un incendiu, o operațiune de vandalizare a scării blocului, toate neasumate), dar și ascunse, cu bătaie lungă (infestarea cu termite a unor apartamente vecine). Însă inechitate exista și în tinerețea Clarei, care a crescut cu menajeră în casă (o casă în care menajera avea camera ei, după tradiție) și are în continuare menajeră, deși aceasta nu mai locuiește acasă la ea (la fel cum fiica ei, deși se plânge în repetate râduri de lipsa banilor, are o bonă).

Văzut prin raport cu debutul lui Filho, Aquarius e mai puțin ludic-poetic, ba chiar păcătuiește, pe alocuri, prin patetism. E destul de clar că opoziția pe care filmul o pune în scenă e cea dintre cetățeanul simplu, doldora de drepturi în aparență, dar lipsit de putere în realitate, și cel pentru care regulile nu există – în cazul de față, o corporație. Bătrâna zâmbitoare și cultivată interpretată de Sonia Braga înfruntă cu demnitate loviturile sorții (cancerul și moartea soțului din urmă cu peste 30, respectiv 17 ani, șicanele dezvoltatorilor imobiliar din prezent). Mai precis, le înfruntă cu atâta demnitate, încât o vreme riscă să devină plictisitoare, iar apoi chiar reușește. Tocmai de aceea, e cu atât mai remarcabil felul cum reușește Filha să dea cadrelor lui din final, o colonie de termite pe care eroina o răstoarnă pe un birou dintr-o sală de ședințe, o asemenea forță evocatoare.

Acesta e sensul imaginilor din debut, doar că lărgirea perspectivei ne revine nouă. Mai întâi strada Bom Viagem, pe care Filho o filmează, apoi orașul Recife, Brazilia, lumea. Noi toți suntem, acum, nu în trecutul îndepărtat, nu într-un viitor ipotetic, nu într-un film, o carte sau un cântec, sub asediul termitelor. Corporații, politicieni sau potentați, termitele își fac treaba neîncetat, iar nouă nici că ne pasă. Cu această imagine am ieșit în mulțimea dementă a spectatorilor din fața Palais du Festival. Cu vânătorii lui de staruri, care așteaptă cu orele să vadă câțiva centrimetri pătrați din rochia sau din costumul unui star, nu contează care. Cu cerșetorii lui de invitații. Cu neîntrerupta lui paradă de modă, cu numărul lui amețitor de mare de zerouri. Schizofrenie curată.

 

 

Cătălin Olaru este câştigătorul concursului Fii critic la Cannes!, organizat în cadrul festivalului Les films de Cannes à Bucarest. Deplasare realizată cu sprijinul Apa Nova Bucureşti.