Cătălin Olaru » Epilog

Epilog

Când mi s-a aprobat acreditarea, Marina Olteanu de la Les Films de Cannes à Bucarest a fost cel puţin la fel de bucuroasă ca mine.

Era foarte important că urma să merg la festival în calitate de corespondent al ziarului Adevărul, mi-a spus ea atunci. În calitate de fost corespondent la Cannes, Florentina Ciuvercă mi-a confirmat-o: pentru că reprezentam un cotidian cu tiraj mare (nu un săptămânal, un mensual, o publicaţie online sau un blog), era extraordinar faptul că urma să primesc cel mai probabil badge-ul roz. Doar când am ajuns la Cannes aveam să înţeleg de ce.

Au fost proiecţii la care am ajuns şi cu 3 minute înainte de ora de începere. Cu toate acestea, am avut de fiecare dată timp să trec de trei filtre de control, să las bagajul la vestiar şi să-mi găsesc un loc acceptabil în sală, ba chiar să-mi şi deschid carneţelul la prima pagină goală şi să pun pixul acolo, în loc de semn de carte. Asta în timp ce, afară, cozile cu posesori de badge-uri albastre sau galbene începeau să se formeze cu mult timp înainte de ora anunţată, erau tot mai mari de la o zi la alta şi simpla prezenţă la coadă nu garanta absolut nimic: aveai mai multe şanse să intri dacă erai printre primii, dar, la o adică, puteai să nu intri deloc. Mulţumită acestui badge roz, am văzut toate filmele pe care am vrut să le văd, am apucat să mai şi scriu câte ceva în pauzele dintre proiecţii, dat fiind că nu am pierdut timpul stând la coadă, ba chiar era cât pe-aci să intru şi la ceremonia de premiere, dacă nu mi-ar fi căşunat ideea de a mă încălţa, tocmai în seara de duminică, 22 mai, cu o pereche extrem de fistichie de tenişi albaştri cu model în carouri. Cu timpul, atitudinea mea faţă de spectatorii cu badge galben a trecut de la ruşine totală la o uşoară iritare, atunci când trebuia să îmi caut loc nu la parter, în primele rânduri, ci la balcon, în locurile din margine, acolo unde e clar că nu era de mine, ceea ce i s-ar părea extrem de interesant şi cercetătorului Philip Zimbardo, jʼen suis sûr.

Accesul privilegiat de care am avut parte a fost un factor determinant în experienţa mea la Cannes, unul a cărui importanţă, în lipsa unui termen de comparaţie, îmi e imposibil să o apreciez la adevărata ei valoare. Însă principalul lucru pentru care le sunt recunoscător celor de la Les films de Cannes à Bucarest şi îndeosebi lui Cristian Mungiu e ceva rar întâlnit, anume că libertatea de care m-am bucurat a fost totală. Mi-am făcut singur programul, am văzut ce filme am vrut, când am vrut să le văd şi am scris despre fiecare film în parte, inclusiv despre Bacalaureat, fix ce am crezut eu de cuviinţă. Poate unora nu li se pare mare lucru, dar pentru mine e totul. În plus, în toată nebunia festivalului, primul lucru pe care l-a făcut Cristian când ne-am întâlnit a fost să mă încurajeze, ceea ce m-a impresionat profund şi am fost la fel de încurcat primindu-i complimentele cum sunt acum, când simt nevoia să scriu despre ele. Cu unele lucruri nu te obişnuieşti niciodată, iar generozitatea dezinteresată a celor din jur e unul din ele.

Sindromul badge-ului fantomă loveşte din nou.

Deşi Festival de Cannes se presupune că ar trebui să fie sanctuar al cinematografului arthouse, leagăn al auteurilor, una din amintirile cele mai vii care mi-au rămas de la ediţia din acest an e un thriller. Evenimentul s-a produs la gala de premiere a secţiunii Un Certain Regard. Se dau premiile, se aplaudă, se mulţumeşte rudelor, producătorilor, lui Dumnezeu, Sfântului Cuvios Pafnutie Egipteanul, apoi se merge la toaletă. Acolo, se întâlneşte un domn elegant care făcea ce se face de regulă la toaletă atunci când nu e necesar să închizi una după tine. În 10 zile de festival, nimeni, dar absolut nimeni nu fusese lăsat în nicio sală cu altceva decât carneţel, mapă sau festival bag, orice rucsac sau geantă mai voluminoasă trebuiau lăsate la vestiar. Aşa se face că gentoiul Yves Saint Laurent al individului, lăsat la intrare, mi-a sărit în ochi. Când s-a mai şi prins că trăgeam de timp să văd ce se întâmplă, dat fiind că actul dura inexplicabil de mult, mi-a zâmbit discret şi mi-a aruncat genul ăla de privire pe care îl ai când împarţi cu cineva un secret. E clar, în câteva minute, sărim cu toţii în aer, mi-am zis. Într-un târziu, am ieşit din toaletă, hotărât să anunţ personalul de pază. De regulă, etajul I era înţesat de paznici, acum, era pustiu. E clar, e o conspiraţie bine pusă la punct, mi-am zis din nou, pus în faţa unei noi dileme: dacă mergeam la parter şi semnalam prezenţa domnului care urinează mult, cu geanta lui mare şi scumpă, riscam ca potenţialul atentator să fi părăsit deja toaleta, caz în care proiecţia se amâna sau chiar se suspenda. Dacă, în geantă, omul s-ar fi dovedit că are tricouri murdare şi caiete de presă, aş fi intrat în analele canneze ale infamiei şi ridicolului, în plus, aş fi devenit eu însumi suspect, iar paznicii de la intrare m-ar fi controbăit îndelung şi peste tot, cu mâinile lor mari. Perspectiva nu mi-a surâs, drept urmare, am luat alegerea de a intra în sală, cu neajunsul ei aferent, anume acela de a-mi asuma laşitatea şi de a risca să am parte de un end deloc happy. În cele din urmă, proiecţia filmului câştigător s-a desfăşurat fără incidente, iar eu am fost mulţumit că povestea s-a încheiat şi că prin ce am trecut în acea seară de sâmbătă o să ştiu doar eu şi nimeni altcineva.

Singurul neajuns al faptului că era suficient de cald încât să poţi face plajă, ba chiar să mai şi intri în apă, dacă erai pregătit să-ţi asumi un risc extrem de redus de pneumonie (sub 10%, estimez eu), era că ajungi să te gândeşti cum scoţi cămaşa dacă îţi dispar toate cele de pe plajă şi trebuie să mergi la standul românesc în slipul tău cu dungi roşii şi portocalii, achiziţie recentă, să ceri găzduire la cort pentru tot restul festivalului. După 10 zile la rând cu 4 filme pe zi, prima zi a ultimului weekend de festival, când am stat în sala de cinema doar vreo 6 ore şi jumătate, a fost ca începutul unei cure de dezintoxicare. La sfârşitul zilei, m-a cuprins o stare de nelinişte. Fiecare pas pe care îl făceam spre apartamentul meu era tot mai greu: eram în sevraj. Ultima zi, cea în care s-au reluat filmele din competiţie, m-a găsit complet derutat. Le văzusem deja pe toate şi era prea curând să le revăd, aşa că am decis să mă plimb prin oraş şi să merg la plajă, operaţiuni care s-au dovedit mult mai dificile decât s-ar părea la prima vedere. La fel de dificil a fost să petrec lunea întoarcerii acasă fără badge-ul de festival agăţat la gât. Era ca şi cum îmi lipsea ceva esenţial, cum ar fi o nară sau degetele de la o mână. Sindromul badge-ului fantomă loveşte din nou.

Cătălin Olaru este câştigătorul concursului Fii critic la Cannes!, organizat în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest. Deplasare realizată cu sprijinul Apa Nova Bucureşti.